Antiroz
| | |

AntiRoz

Am avut o perioadă destul de lungă în viața mea în care detestam rozul. Din ficați, vorba aia.
“Cum să urăști o culoare? De ce?”
Eeei, asta-i întrebarea de 100 de puncte. De ce nu ne place ceva când nu ne place? De ce respingem ceva atunci când o facem cu patos? De ce ne plac unele lucruri și ne repugnă altele?
Am mai spus-o și cu alte ocazii, pot înțelege acum persoanele care simt anumite lucruri nu doar pentru că abilitățile mele extrasenzoriale sunt peachy, dar pentru că prin multe lucruri și situații prin care trec clienții mei am trecut și eu. Sau dacă nu am trecut eu, personal, am avut persoane foarte apropiate care au trecut prin asta și am fost acolo, martor.
Dar să revenim. De ce îmi repugna mie, pe vremuri, atât de tare rozul? Dacă mă întrebai atunci, ziceam că e o culoare de “prințese”. O asociam cu femeia victimă, femeia prețioasă care face o dramă dacă i se rupe o unghie, femeia-copil, ușor de lezat.
Ce spunea asta despre mine la vremea aceea? Că eram o tânără la pol opus, băiețoasă (sau cum zicem acum “în energie masculină”), rănită, mereu cu garda sus, niciodată cu luxul vulnerabilizării, sau, pe scurt, culoarea roz declanșa în mine amintirea celei care nu-mi puteam da voie să fiu.
Nu îmi “permiteam”, nu îmi dădeam voie să fiu mai feminină pentru că în acea perioadă a intra în energie feminină însemna a-mi face situația mai grea decât era deja. Masculinul era o energie-unealtă utilă, care m-a servit cu fermitate oricând am avut nevoie.
Rozul devenea o șină, o ancoră spre sentimentul de ușurință de care nu puteam avea atunci parte, așa că îmi amintea constant că îmi este greu, că trag din greu, că mă zbat mai tare decât aș vrea, că nu îmi permit să fiu femeie victimă sau copil, moale sau receptivă, drăguță și așezată, pentru că aveam un context de așa natură încât doar gândurile astea mă agitau și îmi creau disconfort, știind că încă nu era momentul pentru mine să pot fi așa.
Iar el era de vină… Rozul. Rozul purtat de femeile feminine și delicate care, în mintea mea aflată în luptă la acel timp, erau slabe și enervante, iar asta mi-o repetam doar ca să mă conving că eram mișto așa cum eram, adică tăioasă, acidă, inflexibilă. Pentru că de asta aveam nevoie atunci, dar nu eram complet împăcată cu gândul. Pentru că dacă eram, nu m-ar fi interesat cine ce culoare poartă. Aș fi privit dintr-o poziție neutră, în care îmi vedeam de preferințele mele, fără a încerca să anulez preferințele altora.
Rozul nu era problema. Era doar țapul ispășitor pe altarul suferinței mele personale cu care nu eram împăcată și în legătură cu care mintea mea țesea povești și convingeri pentru a mă ajuta să rezist. Iar dacă pentru a rezista trebuia să fiu AntiRoz, nicio problemă. Puteam lejer să fiu anti orice îmi amintea de mizeria mea sufletească, mă plasam o treaptă mai sus și eram bine o perioadă. Când acel element împotriva căruia eram nu mai era suficient, mai găseam eu ceva anti ce să fiu.
De ce anti? Pentru că a nu fi Anti nu înseamnă musai să fii Pro, adică să alegi, ci să fii neutru, adică să îți fie tot una și că există și că nu există lucrul ăla. Iar a fi neutru înseamnă să nu te mai implici emoțional, iar dacă nu te mai implici emoțional înseamnă că accepți oricare ar fi statusul existenței acelui lucru. Când accepți că ceva poate să fie sau poate, la fel de bine, să nu fie, înseamnă că rămâi tu în tine, preferabil în pace. Ori ieșirea în afara ta, agățându-te de orice factor extern poți pentru a te simți un pic mai bine cu ce se află în interiorul tău, poți simți uneori că te salvează, chit că agățarea aia înseamnă a lua un element, un concept, o persoană, o idee și a o demoniza. Ce nu știe persoana, dacă vorbim de o persoană, e că nu e despre ea ci despre incapacitatea ta de a te uita în tine și a îmbrățișa orice găsești acolo. Iar cu cât discursul interior va fi de un bullying mai agresiv, cu atât mai agresiv va fi și bullyingul pe care tu îl vei aplica lumii.
Dar dacă tu, în interiorul tău, ești deja fragil și abuzat, de ce ai face asta altora? De ce ai face asta cu oricine și orice, de la persoane la idei?
Pentru că te salvează temporar. Intrarea în polaritatea agresivă te salvează. Îți dă un scop, un țel, îți dă zvâc să te miști, să te înfurii, să acționezi cumva. Pentru că dacă nu faci asta, intri în depresie. Iar asta e foarte posibil să nu fie o opțiune.
Atitudinea AntiRoz și anti orice m-a salvat și m-a ajutat să nu clachez, la vremea respectivă, până am învățat să-mi dau pauză. Să respir. Să stau cu mine fără să îmi vină s-o iau la fugă. Să mă accept. Să mă iubesc.
Nu, evident că nu era despre culoare. Nu era nici măcar despre cine o purta. Era despre ce oglindea acea tipologie sau idee în mine și durea să văd.
Nu e despre acel lucru sau acea persoană. Niciodată. E despre ce stârnește în tine.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *