Ce ai facut sa meriti
| | |

Cultura trasului din greu

Ce ai făcut să meriți?”

Așa cum probabil știți, sau dacă nu știți, aflați acum, mama si copilul au cordonul energetic de la sacrala mamei la plexul copilului, iar copilul cu tata au predominant cordon energetic între rădăcina tatălui și plexul copilului.
Sacrala, așa cum probabil știți deja, reprezintă fluxul emoțiilor, subconstientul, creația în sine cu tot procesul ei și procesele noastre psihoemoționale, mai ales cele care se desfășoară la nivel de subconștient.
Plexul determină comportamentul, reacțiile, punerea în aplicare, acțiunea, activitatea, făcutul, stima de sine, definirea egoului prin acțiunile întreprinse.
Ăsta e motivul pentru care, dacă mama spune copilului ceva anume sau îi transmite o anume emoție, impactează direct stima de sine a copilului și acțiunile lui.
Dacă mama îi zice copilului că nu e capabil sau în stare, el ori îi arată prin acțiuni că poate, că e capabil și, deci, valoros, ori intră în amorțeală, în aparentă neputință, pentru că emoția de dezamagire a mamei i s-a transmis atât de puternic încât i-a blocat acțiunile.
Tot de asta cand copilul Face diverse lucruri, mama Este mândră. Activitatea și acțiunea copilului va influența emoția și starea de a fi a mamei.
Tot din cauza asta ajung copiii adulți să nu se mai oprească din făcut, pentru că în sinea lor știu că daca doar Sunt, mama nu va fi mulțumită. Copilul adult continuă să Facă, să acționeze din plex, ca să primească aprecierea, mulțumirea și validarea celei care acum doar Este și pare că are nevoie să se alimenteze cu acțiunile copilului ca să fie mândră și fericită.
Nu știu dacă ați întâlnit, eu da, cazuri de copii mici, de câțiva ani, care se simt direct responsabili pentru emoțiile părintelui. “Mama e tristă. Trebuie să fac ceva să nu mai fie tristă. O fi tristă din cauza mea? Oi fi făcut eu ceva nepotrivit? Hai să văd ce pot să fac ca să o bucur”.
Urmând firul nevoii de a face diverse lucruri pentru a genera satisfacția mamei, lucru neverbalizat dar simțit din plin la nivel energetic, se ajunge la a întreprinde acțiunea fără limite, the struggle, împingerea constantă a limitelor, munca asiduă până la epuizare, doar pentru a raspunde prin întreaga existență la „Ce ai făcut să meriți (cutare lucru)?”.
Mamele, care se axează mult pe emoție, au nevoie să sa își hrănească fluxul de emoții cu acțiunile copilului.
Ce ai făcut să meriți? Fă ceva, să mă simt eu bine prin tine„.
Când mama, emoțional, are nevoi diverse, va căuta să le împlinească în mod inconștient ori cu activitățile și reușitele copilului mic (nșpe activități, meditații și antrenamente care sunt de multe ori prea multe pentru copil), ori cu reușitele personale și profesionale ale copilului adult (să aibă un partener/o parteneră acătării, un job bine plătit și care să îi ofere notorietate, succes financiar și emoțional, o casă frumoasă, etc).  

Daca o să vă uitați atent, mamele care încă au mame, intră în dileme interne. Vor sa simta satisfactie de la propriii copii în timp ce se zbat să își satisfacă emoțional, prin diverse activități, propriile mame.
Mamele care nu mai au mame ori din cauza de rupere a cordonului ori decesul celor din urmă, zici că intră în convalescență. Se opresc din fugă și din demonstrat. Se axează pe emoțiile lor, pe sufletul lor și, cu puțin noroc, își dau seama dacă își caută satisfacerea sacralei prin acțiunile copiilor. În caz contrar, vor cere fără încetare copiilor să se ridice la niște standarde care se mută mereu tot mai sus.
Este un cordon împletit prin care energia curge în multe sensuri. Când mama nu e bine emoțional și cere toată viața acțiuni împlinitoare din partea copilului, emoțional vorbind, copilul nu va fi complet dezvoltat si va trăi cu sentimentul că nu face niciodată suficient. De ce, daca el știe cât de mult muncește? Pentru că energia prin acel cordon merge în ambele sensuri. Copilul simte că mama nu a ajuns la mulțumire, la satisfacție în ceea ce-l privește, așa că nici el nu va simti satisfacție legată de propriile eforturi. Va fi într-o “foame” continuă și niciodată nu se va simți plin. Chiar și când va ajunge la climaxul activității, chiar și când va atinge vârful ăla mult dorit, tot nu va fi de ajuns. Pentru că nu știe ce inseamna de ajuns. Nu va ști nici când face mai mult decât suficient, nu are punct de oprire.
Așa că va pasa asta copiilor proprii, căutând satisfacția sacralei prin plexul propriului copil care și el va fi înfometat de lipsa aprecierii și a lui „Da, ai făcut destul”. Și așa se propagă “hustle culture”, cultura trasului din greu, în care simți să tragi din greu ca să ajungi la un anume rezultat, nu ești mulțumit nici cu cât faci tu, nici cu cât fac copiii tăi, ceva mereu lipsește și toată lumea trage tare, neaparat din greu, neaparat cu luptă, neapărat să se simtă greutatea acțiunilor pentru că ușor și lin nu ar aduce sacralei de la celălalt capăt satisfacția necesară.

Dar legătura tatălui cu toate astea, care o fi?

Tatăl, în general, este legat de copil prin chakra rădăcină, Muladhara. Ca afirmație, ce zice rădăcina? “Sunt!”. Atât Muladhara cât și Manipura sunt centri cu energie masculină, însemnând că ambii centri se vor manifesta prin scoaterea energiei din corp sub formă de acțiune. Muladhara va acționa pentru a asigura nevoile de bază ale individului și ale familiei sale, Manipura va acționa pentru întărirea stimei de sine, a încrederii, motivației și scopului.
Dacă în relația mamă-copil mama e cea care internalizează energia primită din acțiunile copilului iar copilul externalizează energia primită de la sacrala mamei, în relația tată-copil, și tata și copilul sunt porniți pe acționat, deci pe externalizare.
Dacă mama spune “Fă ceva pentru ca eu să mă pot simți bine prin acțiunile tale”, tata va spune “Fă ceva pentru ca baza pe care eu ți-am asigurat-o și sămânța pe care eu am plantat-o să fie cu folos și să producă rod mai departe”.
De asta acțiunile copilului vor fi o mândrie pentru tată prin prisma asigurării tatălui că copilul se poate întreține singur, că e prosper financiar, că are tot ce-i trebuie și mai mult de atât. Disfuncția poate să apară în momentul în care tata nu simte că a oferit suficient, că nu a avut o bază solidă construită de propriul tată sau că nu a realizat suficient de multe în viață, așa că realizările copilului nu vor fi niciodată suficiente pentru el, iar copilul se poate scufunda în a Face, doar-doar aduce la capacitate maximă rădăcina tatălui, care să se simtă suficient de plină cât să poată valida mai departe eforturile copilului.
În cazul în care convingerea tatălui este că banii vin greu și trebuie câștigați cu efort mare, acest tipar se va repeta și în viața copilului. În cazul în care mama va întări aceasta convingere, copilul va rămâne de aici cu un tipar în două părți: “Ești valoros și meriți să ai ce îți trebuie și ce vrei doar atunci când te zbați pentru banii câștigați, și meriți să te simți bine cu reușitele tale doar când tragi din greu”.
Pentru că ușor poate oricine, nu-i așa?
Am avut clienți care îmi spuneau legat de parcursul lor profesional și personal că nu vor ca cineva, vreodată, să creadă că le-a fost ușor să ajungă unde sunt acum.
Dacă o să vă uitați atent, majoritatea oamenilor au convingerea asta, de asta nici nu reușesc să treacă anumite praguri financiare sau personale. Pentru că au o serie de convingeri setate care le creează o “ață” finită pe care se pot desfășura, nefiind conștienți că “ghemul” lor este infinit. Convingerile limitative așa funcționează. Ai impresia că viața îți oferă o bucată de sfoară pe care să te desfășori, și cu cât te îndrepți mai mult spre capătul din partea de sus, care ar fi cel mai apropiat de desfășurarea în voie a potențialului tău infinit, cu atât pare mai dificil. De ce? Pentru că în mintea ta există o limită setată care îți spune că atât meriți, atât se poate, și apare o teamă inexplicabilă de libertatea de a permite ca lucrurile să-ți vină lin.
Dacă faci tot ce poți tu mai bun, mai frumos, din entuziasm și bucurie, și ajung să îți vină lucrurile în flux optim, astfel încât să simți cum câștigi la jocul vieții, mai meriți, oare?
Dacă nu există efortul ăla care să te facă să te dai cu capul de toți pereții, mai intri în arhetipul eroului care a pornit în călătoria de inițiere, a învins zmei, a trecut prin probe dificile, a depășit cele mai grele obstacole ca până la urmă să atingă scopul mult dorit?
Se mai întoarce apoi eroul acasă victorios, la mama și la tatăl său, ca să i se șteargă sudoarea, să fie admirat, adulat, bătut pe spate și validat? Mai are eroul satisfacția de a i se recunoaște dificultatea călătoriei până la punctul final?
Pentru că, în astfel de “povești”, e despre călătoria în sine, nici măcar nu este întotdeauna despre rezultatul final. E despre călirea pe care individul o obține trecând prin diverse grade de dificultate. După un astfel de parcurs intens, atingerea țelului final ajunge să fie un câștig secundar. Cel mai mare câștig sunt abilitățile obținute și dezvoltate pe parcurs, ceea ce e un lucru extraordinar și ar fi de celebrat mereu, dacă nu s-ar distorsiona acest parcurs până în punctul în care să ajungem să credem că fără efort intens nu merităm lucrurile pe care le dorim de la viață. Pentru că, până la urmă, nici scopul vieții nu e să primim vreun premiu la final, ci să ne simțim tot mai Vii înainte să murim. E despre călătorie, nu despre finalul ei, dar diferența o face convingerea despre cum credem că ar trebui să fie acea călătorie. Suntem convinși că trebuie să fie una plină de entuziasm sau de chin?
Suntem la fel de merituoși dacă ne bucurăm de parcursul nostru și trăim fiecare etapă plini de entuziasm sau simțim că merităm doar dacă avem provocare după provocare, astfel încât să simțim satisfacția răzbaterii, a depășirii greului, a trecerii prin suferință?
Ne mai validează cineva dacă ne trăim viața în acord cu sufletul nostru și pare că ne vin lucrurile ușor? Probabil că nu, pentru că în conștiința colectivă încă se slăvește cultura trasului din greu, care se pasează de la o generație la alta. Ori cu atâtea generații anterioare nouă care au trecut prin greutăți și au ajuns să creadă că altfel, probabil nu se poate și dacă se poate, nu merită, poate fi dificil de rupt lanțul tuturor legăturilor energetice și psihoemoționale cu toate mamele neîmplinite de acțiunile copiilor și toți tații dezamăgiți de realizările copiilor.

Acest articol nu este o blamare a nimănui, doar oferă o nouă perspectivă asupra acestor relații invizibile dar simțite pe deplin pe care le moștenim și apoi le pasăm generos mai departe urmașilor noștri.

Ce putem face în acest sens? Putem practica prezența în propria energie mai des. Putem practica recunoștința față de existența noastră, de ce am realizat până în acest punct al vieții, și dacă vrem, musai, să Facem tot mai mult, să fie din entuziasm, din curiozitate, din joacă, din bucurie, nu din lipsă și insuficiență.

Ce ai Făcut să meriți?

Merităm prin simplul fapt că existăm. E normal să ne împingem limitele, să depășim bariere, dar dacă simțim să facem asta, să fie pentru că asta ne bucură pe noi, nu pentru a mulțumi pe altcineva. Singura validare de care avem nevoie să fie a noastră, nu a altora, și dacă vine din partea altora, să fie din partea oamenilor a căror viață o atingem și unde aducem un plus de valoare prin acțiunile noastre cât de mici (dar fără să așteptăm asta), nu din partea capetelor cordoanelor noastre energetice. Le putem mulțumi părinților noștri pentru cât au făcut pentru noi, dar este extrem de important să conștientizăm că nu suntem responsabili pentru împlinirea lor sufletească, ci doar pentru a noastră.
Fiecare copil care știe și simte că merită ca viața să i se desfășoare ușor va pune capăt nevoii gratificării prin dificultate.
Atenție, a simți că meriți nu presupune a aștepta să ți se dea, a pretinde să ți se ofere pe tavă, ci a nu-ți da cu stângul în dreptul, a te împiedica singur din dorința validării altora care la rândul lor au făcut același lucru.
Să avem vieți împlinitoare și să fim conștienți de merituozitatea noastră la fiecare pas.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *