Rabdare-virtute-Lenani
| |

Este Răbdarea o virtute în relații?

Este un lucru bun să ai răbdare? Unii zic că da. Este răbdarea ceva benefic? Mulți vor spune că da. Este răbdarea ceva de dorit să avem, care ne ajută în viață și implicit în relații? Hai să vedem o altă perspectivă decât cea cu care, poate, am fost obișnuiți.

“Răbdarea este o virtute”. Ai auzit vreodată asta? Eu am auzit-o, mai ales în raport cu alte persoane, adică a avea răbdare în relații. Pentru că nu vorbim aici despre a avea răbdare în general, a fi un om calm, care permite lucrurilor să se întâmple. Nu, vorbim despre acea stare în care avem deja finalul în minte și doar așteptăm să se întâmple cum dorim noi. Neapărat cum dorim noi, pentru că altfel nu e bun.

Auzim deseori îndemnuri la răbdare. “Ai răbdare cu copilul! O să se dea el pe brazdă pe măsură ce crește!”, “Ai răbdare cu soțul/soția! O să își dea seama până la urmă cum trebuie să fie.”

Dar ce înseamnă, în fond, “a răbda”? Că despre asta vorbim, nu?

A răbda= Accepta, permite, tolera, îngădui.  A suporta (fără împotrivire și cu resemnare) greutăți, neplăceri fizice sau morale.

Ce spunem, defapt, atunci când avem “răbdare” cu cineva? Spunem că le tolerăm un anume comportament, că le permitem, temporar, să facă ceva ce pe noi ne deranjează, că le suportăm anumite atitudini, că le îngăduim să fie, sau să facă, sau să spună lucruri pe care noi nu le aprobăm.

Răbdarea, într-o relație și nu numai, presupune așteptări proiectate. Ce înseamnă să proiectezi așteptări asupra cuiva? Înseamnă ca tu să ai o anume dorință fixă legată de cum ar trebui să fie, să facă, să se comporte cealaltă persoană. Te aștepți, îți dorești, îți imaginezi că cealaltă persoană, indiferent cine ar fi ea, ar trebui să să se comporte într-un anume fel, să ia anumite decizii, să spună anumite lucruri.

De ce? Pentru că te-ar face pe tine să te simți mai bine.

Ce spunem atunci când afirmăm că avem răbdare?

Atunci când spunem că avem răbdare cu cineva, defapt spunem “Nu rabd/accept/tolerez acest comportament al tău, așa că îți ofer un timp (am răbdare) să îți revizuiești comportamentul în așa fel încât să se alinieze cu așteptările mele proiectate asupra ta, pentru ca eu, în urma comportamentului tău corectat, să mă simt (mai) bine (decât mă simt acum)”.

A avea răbdare presupune a sta în espectativă, a aștepta ca ceva anume să se întâmple în modul în care ne dorim noi să se întâmple.

Atunci când vorbim de diverse situații, proiectarea așteptărilor și inflexibilitatea în proiectarea rezultatului, adică răbdarea, ne poate limita foarte mult. “Vreau să se întâmple fix așa și nu altfel, așa că îi dau o perioadă de timp să se desfășoare până se va întâmpla exact așa”. Doar că, ce să vezi, acel rezultat ori poate să nu fie bun pentru noi, ori se poate întâmpla, are potențialul de a se întâmpla altfel, mai bine, iar noi să blocăm acel potențial prin ținerea cu dinții de cum credem noi că este mai bine, moment în care, poate foarte bine să nu se mai întâmple nimic.

Proiectând anumite așteptări asupra unei persoane și “având răbdare” ca persoana în cauză să se alinieze așteptărilor noastre, e posibil să așteptăm degeaba din mai  multe motive:

  1. Persoana în cauză poate alege ce este mai bine pentru ea, pentru că viața ei este despre ea, nu despre noi, deci deciziile luate vor avea ca principal obiect de referință propria persoană și propriul bine, nu al nostru.
  2. Cum credem noi că este mai bine ca acea persoană să se comporte poate fi bine pentru noi dar poate să nu se simtă bine pentru ea.
  3. Dacă schimbarea se produce în favoarea așteptărilor noastre dar doar pentru a ne satisface nouă așteptările și nu din convingerea persoanei în cauză că așa este cel mai bine pentru ea, acea schimbare va fi doar temporară.

Bine, bine, dar dacă nu mai folosim răbdarea, atunci ce să facem? Care este atitudinea care nu ne duce inevitabil la dezamăgire?

Poate am fi tentați să credem că opusul “răbdării” este “nerăbdarea”, dar oare chiar așa o fi? În viziunea mea, atât răbdarea cât și nerăbdarea presupun neacceptarea a ceea ce este sau ce poate fi dar nu se aliniază cu așteptările noastre. Atât doar că diferă marja de timp oferită.

Răbdarea spune “Nu accept dar sunt dispus să ofer un timp ca ceea ce eu proiectez că aș vrea, să se întâmple”, iar Nerăbdarea spune “Nu accept și îmi doresc ca ceea ce eu proiectez că aș vrea să se întâmple, să se întâmple Acum”.

În cazul ăsta, care ar fi opusul răbdării?

Abandonarea. Renunțarea la așteptări și acceptarea. Acel “Facă-se voia Ta” sau “Accept ce este și am încredere că, indiferent de rezultat, el va fi în beneficiul tuturor”.

Atunci când intrăm în sentimentul de abandonare în ceea ce îi privește pe cei dragi nouă sau în raport cu cunoștințele noastre, le oferim spațiul necesar desfășurării și manifestării, fiindu-le aproape atunci când au nevoie, dându-le mână liberă să fie cum vor ei să fie.

Atunci când nu avem încredere în noi și implicit în ei, renunțând la așteptări și implicit la răbdare, putem avea teama că noi nu vom mai beneficia de ceea ce ne dorim din acea relație. Că poate nu vom mai fi respectați, că nu se va mai ține cont de dorințele noastre, că vom fi ignorați, neglijați, etc.

Dar oare asta nu înseamnă că având răbdare cu ceilalți, suntem defapt foarte egoiști?

Dar despre asta vom detalia într-un articol viitor.

Să vă fie de folos perspectiva, și oricând spuneți că aveți răbdare cu cineva, întrebați-vă și care vă sunt așteptările proiectate acolo, măcar să știți la ce posibile dezamăgiri vă expuneți.

Vrei să te cunoști mai bine, astfel încât să te poți abandona în brațele propriei vieți, fără să mai proiectezi așteptări atât de mari asupra ta sau a celor dragi ție? Am pregătit pentru tine un amplu Pachet de Autocunoaștere, care îți va clarifica multe aspecte interioare.

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *