img 0267
| | | |

“Eu nu judec, eu observ” și diferența între a Judeca și a Observa

Diferența între Observare și Judecată

“Nu, dragă, dar nu îl/o judec, eu doar observ. Că nu îi convine, nu e problema mea.”

Te-ai trezit vreodată zicând asta? Sau ai auzit pe careva zicând asta? Eu da, de multe ori.

Ba mai mult, mulți ani de zile, cât am avut propriile probleme nerezolvate, mă aflam în judecată și mi se părea că sunt îndreptățită să gândesc așa. Și nu, nu mă ascundeam după “observare”, știam bine că judec și eram mândră de asta.

Sau putem spune că eram, cum e cuvântul ăla folosit până la îngrețoșare? A, da. “Asumată”!

Da, eram asumată în judecata mea, o judgy bitch cu fruntea sus și cu deștu-n aer, care-l fâlfâia (pe el, deget) în toate direcțiile, către toți cei care nu se aliniau perspectivei și viziunii mele asupra vieții.

Vă spun și motivul din spatele acestei atitudini o idee mai târziu.

Dar hai să vedem, bineînțeles, în opinia mea de fostă “judgy bitch” și actual observator (cât se poate, na), care este diferența între Observare și Judecată.

Observatorul, prin definiție, nu implică emoția în observare.

Adică cum?

Păi adică te uiți la Gigel care poartă un tricou albastru. În mintea ta îți spui exact atât: “Gigel poartă un tricou albastru”.

Judecata, în schimb, ce face? Implică emoția.

Văzându-l pe Gigel care poartă un tricou albastru, din judecată ce o să zici?

“Ia uite-l și p-ăsta. Albastru, mă? Păi la pielea ta bronzată altă culoare sau măcar altă nuanță nu găseai? Tu nu vezi cum îți șade? Mhm. E tricou cu burtă, este? Unu’ mai larg n-aveai să acopere șunca? Și nevastă-ta aia făcea cârcei la mână dacă ți-l călca mai bine. Păi nu, că îi sărea vreo unghiuță, eș’ nebun? Te lasă așa, cu ele direct din mașina de spălat ca pe ultimu’ homeless.”

Exemplu dus la extrem (și nu prea), dar menit să evidențieze diferența între cele două. Putea să fie la fel de bine “Ce aiurea îi stă”, tot judecată era.

De ce? Pentru că intervenea preferința personală, ori cât timp Gigel poartă tricoul, nu nouă, lui trebuie să îi placă.

În momentul în care din stadiul de observator (vedem/auzim ceva) luăm subiectul observat (persoana care zice/face/este) și îl trecem prin filtrele noastre raportându-l la noi, la persoana noastră, intrăm în judecată, oricât de mică, oricât de fină.

De ce judecăm persoanele, în general?

  • Pentru că avem o stimă de sine scăzută, caz în care judecarea altora ne face să ne simțim mai bine: “Uite, ia, ce a făcut ăla” = “Eu nu fac așa ceva, iar asta mă face mai bun ca el”, “E vai de capul lui” = “Eu sunt mai bine”, “Ce prost/idiot/tâmpit e pentru că…” = “Eu sunt mai inteligent/bun/capabil” și exemplele continuă. Stima de sine crește prin astfel de comparații raportate la valoarea de sine a propriei persoane mai ales în cazul persoanelor care nu au o valoare de sine suficient de mare încât să nu mai simtă nevoia de “boost” prin raportarea la exterior. Atunci când stima și valoarea de sine ajung la un nivel suficient de mare, ele se vor menține prin raportarea la propria persoană și la reușitele personale.
  • Pentru că avem un sentiment de inadecvare. Acum foarte mulți ani invitam pe cineva la un eveniment de business și mi s-a răspuns “Nuuu vin eu între baștanii ăia cu costume mai scumpe ca mașina mea. Și oricum am auzit că majoritatea au ajuns unde sunt pentru că se descurcă, dacă știi ce zic”. Pentru că sentimentul de inadecvare era unul puternic, pentru a echilibra situația s-a recurs la minimizarea eforturilor și abilităților unor oameni de afaceri până la “Las’ că știu eu că toți fură”, ceea ce se traduce prin “Eu măcar sunt cinstit”, care ne duce la punctul de mai sus.
  • Judecata ne dă iluzia de control. Dacă eu îți spun ție ce consider că este în neregulă cu tine, am impresia că dețin controlul asupra ta și asupra comportamentului sau personalității tale.
  • Ne judecăm propria persoană. Flexibilitatea pe care o avem în a accepta lumea din jurul nostru așa cum este ea, mai ales dacă acțiunile, gândurile sau vorbele lumii nu ne vizează personal, oglindește cât de flexibili suntem cu noi înșine. Câtă compasiune avem noi față de noi, cât ne dăm voie să “greșim” (pun între ghilimele pentru că în viziunea mea nu există greșeli ci doar experiențe), cât ne dăm voie să experimentăm, să încercăm lucruri noi, să facem ceea ce ne place, cât ne conformăm și cât ne aventurăm, etc.
  • Reducem efortul mental. Oricât de ciudat ar suna, pe măsură ce înaintăm prin viață ne este mai ușor să presupunem, să proiectăm sau să construim scenarii despre oameni bazat pe “bagajul nostru” mental și emoțional, decât să căutăm, efectiv, să înțelegem tot ce se întâmplă.

Cam astea ar fi principalele motive pentru care oamenii, în general, judecă.

Observatorul, în schimb, are două opțiuni mari și late:

  • Observă și își mută atenția în altă parte
  • Observă și își menține poziția de neutralitate, păstrând atenția asupra subiectului și adunând cât mai multe informații despre subiect și ce întreprinde el, urmând ca la final să tragă o concluzie și, dacă dorește, să îi dea o notă personală.

Observatorul nu proiectează, nu inventează, nu trece prin propriile filtre. Știe că, dacă subiectul prezintă interes, doar așa va putea aduna suficiente informații obiective, clare, care să îl ajute să înțeleagă. Asemenea unui jurnalist de investigații, dacă vrei.

Dacă un jurnalist de investigații introduce în investigație opinii, proiecții, presupuneri personale, se alege praful de tot, pentru că își pierde abilitatea de a înțelege în profunzime lucrul/omul/situația la care se uită.

Dar oare…

Când judecăm acțiunea sau vorba în sine, mai e tot judecată?

“Hate the sin not the sinner”, sau “Urăște păcatul, nu păcătosul”, e o vorbă mare. Cam extremistă, dar ați prins ideea. Atunci când judecăm/condamnăm lucrul făcut de cineva, nu pe cel care îl face, iar sunt o mulțime de implicații, dar ajută să facem asta tot dintr-un punct cât mai aproape de neutru.

Când nu suntem de acord cu anumite fapte, ne putem da seama dacă avem un istoric și, prin urmare, o cauză care ne face să reacționăm la respectivele fapte alt fel decât din punct neutru, mai exact implicând o profundă emoție.

De exemplu, dacă în copilărie ai fost abuzat fizic, ca adult e posibil să te surprindă propriile tale reacții în momentul când vezi că un adult bate un copil. Am mai folosit acest exemplu și cu alte ocazii, pentru că este unul des întâlnit în lucrul cu clienții mei.

Când evenimentul sau fapta nu ne declanșează emoții puternice și o putem privi din punct neutru, nu înseamnă că nu avem capacitatea de a discerne. În continuare o putem încadra la lucruri pe care le preferăm sau nu le preferăm, dar folosindu-ne rațiunea conștient, în loc să reacționăm la stimulii din subconștient cu un răspuns impulsiv și emoțional.

Din punct de vedere energetic, centrul energetic numit Ajna este responsabil cu pornirea de a judeca oamenii din cauza lipsei viziunii și imaginii de ansamblu.

De acum înainte, când mai auzi oameni care judecă prin “Nu că zic, dar vreau să spun…”, vei ști să identifici unde este observare și unde este judecată.

Iar data viitoare când vei avea tendința de a judeca pe cineva, întreabă-te simplu “De ce îmi vine să fac asta?”. Apoi mergi la punctele de mai sus și vezi ce situație ți se aplică.

Toți judecăm într-o măsură mai mică sau mai mare. E ok. Dar măcar să o facem conștient și… Cum era cuvântul ăla? Așa, “Asumat” :))

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *